Dom’le, a ajuns Bucureştiul ăsta ca o junglă, auzim des. Trafic, nervi, poluare etc. Nu voi scrie despre astea, ci despre cum am reuşit să mă relaxez total într-o zi de august fix în capitala aglomerată de care ne plângem (justificat) zilnic.

„Delta Văcăreşti” e un loc despre care s-a vorbit mult acum câţiva ani. Informaţia despre spaţiul nemaivăzut apărut ca din neant la o aruncătură de băţ de centrul aglomerat a răsărit în presă prin 2012, iar din 2016 locul a devenit arie protejată. Până acum zona a fost lăsată aşa cum e, fără investiţii tâmpite, fără ca vreun primar iscusit să ciopârţească vreun copac sau să trântească vreo 10 chioşcuri şi tiribombe. De aceea e linişte şi pace. La propriu.

Zona ţine de Apele Române şi figurează ca „arie hidrotehnică”. Norocul e şi că, fiind zonă mlăştinoasă, nu prea ar putea fi vreun rechin imobiliar tentat să pună gheara pe suprafaţa imensă. Povestea locului este relativ simplă. Ceauşescu a dorit să facă un lac, a construit un dig şi chiar ar fi pompat apă din Dâmboviţa. Operaţiunea a dat greş, iar specialiştii i-ar fi recomandat să abandoneze proiectul. Mă rog, aşa zice legenda. Cert este că în aproximativ 30 de ani aici s-a format un ecosistem care i-a surprins pe cei de la National Geographic.

Şi asta pentru că pare greu de crezut că natura se poate extinde în veselie, nestingherită în mijlocul unui oraş îmbâcsit şi poluat. După National Geographic au scris cei de la The Guardian, apoi au venit oameni serioşi pe aici să studieze flora şi fauna.

Eu mai fusesem odată aici, prin primăvară. Încă nu dăduseră frunzele. M-am plimbat pe dig, de unde se vedeau o mare întindere de copaci, tufişuri şi nişte ochiuri de apă. Sincer, mă întrebam ce dracu văzuseră alţii aşa grozav aici. În plus, or fi câini vagabonzi, mizerie şi cine ştie ce alte pericole, mi-am zis şi am abandonat ideea.

De curând m-am gîndit să mai fac o încercare. Am intrat pe www.parcnaturalvacaresti.ro şi am văzut că există un observator la etajul 17 al unuia din blocurile din complexul Asmita Gardens, de unde poţi pleca în expediţie pe cont propriu sau în grup organizat.

Un etaj mai jos, cei de la Asociaţia Parcul Natural Văcăreşti m-au pus în temă: nu sunt câini, nu sunt vagabonzi, să merg pe potecă, să mă iau după indicatoare şi totul va fi ok. Faci cam 15 minute până la cel mai mare lac (adânc de 6 metri) şi urci în foişorul de observaţie.

Au avut dreptate parţial: nu sunt câini vagabonzi şi nu sunt persoane dubioase (eram singură cu un aparat foto de gât şi un smartphone în mână). Cred că am văzut în total vreo 10 oameni câte ore am stat acolo. Mai mult, nu era nici mizerie, erau coşuri de gunoi. Nu am văzut peturi, hârtii, ambalaje. Dar nu am făcut doar 15 minute până la primul lac ci mult mai mult. Şi asta pentru că imediat cum cobori peisajul e complet diferit, ca într-un univers paralel. Deci, evident, timpul se dilată, nu?

Pe cărare apare o şopârlă mică, din tufiş se aud foşnete. Or fi vulpi, nevăstuici, fazani? Oricum, nu m-au atacat, ci m-au lăsat în pace cu pozele mele, că de aia am şi întârziat atât, că doar nu o credeţi pe aia cu timpul care se dilată. În total în parc am stat vreo 3 ore iar când am ieşit parcă toate relele dispăruseră, ca după o şedinţă de masaj ayurvedic. Vă veţi reveni la starea iniţială pe la Unirii, nu vă faceţi griji. Doar veţi fi în trafic, nu? Dacă vreţi să mergeţi, iată câteva scurte recomandări:

–luaţi-vă apă (e un mic magazin La doi paşi chiar în complexul Asmita)

–încălţăminte comodă, pantaloni lungi, eventual ceva pe cap pentru copii şi un spray Autan (bate soarele, sunt ţânţari, gâze, chestii normale din natură)

-e un loc perfect pentru trasee cu bicicleta şi jogging

-ora perfectă de vizitare e după amiază, spre seară, cel puţin vara.

Gabriela, una din membrele Asociaţiei îmi spunea că nu sunt bănci şi probabil nici nu vor apărea. Sunt foişoare şi locuri de observaţie, te poţi odihni acolo. Nu am văzut niciun grup vesel cu gură mare şi beri în mână stând la cioace şi scuipând cu foc seminţe. Şi nici nu mi-a lipsit.