Aproape cu toții am fost în situația asta. Am stat în chirie, gazdă, spune-i cum vrei. Sau ca proprietari am închiriat cuiva. Sigur, sunt situații diferite dar ar trebui să aibă un principiu comun: ce ție nu-ți place altuia nu-i face. Care de multe ori nu funcționează. Și chiriașul poate gândi despre proprietar „al dreacu îmbuibat, muncesc ca să îi plătesc ăluia” așa cum și proprietarul se poate gândi că ți-a făcut un mare favor că te-a acceptat în vreo cotineață cu mucegai și mobila lui mamaie.

Suntem o nație de proprietari

Știți deja, românul vrea să aibă casa lui. Chiar și dacă ea depășește posibilitățile familiei. În plus, rata va crește cu siguranță, euro se va scumpi etc. Dar mulți spun că preferă să plătească pentru ei decât pentru altul. Ani la rând sociologii și psihologii s-au întrecut în a găsi explicații pentru apetitul românului pentru prorietate. Ok, o fi comunismul, dar eu aș zice ca mai e și o chestie care îți dă senzația de siguranță. Ca popor am trăit vremuri tulburi, proprietatea e ceva care ne dă stabilitate. Plus că în multe situații poate fi și o investiție bună.

Dar mai e ceva. Chiriașul are un statut nașpa în România, hai să o zicem pe asta. Adică tu la 35 de ani încă stai în chirie, nu ai și tu casa ta? Înțelegeți voi.

Iar legile nu sunt nici ele chiar ce trebuie. Și da, sunt cel puțin 5 motive pentru care e nașpa să fii chiriaș în România.

1. Suspiciunea că ești țepar

Ei, da, cum spuneam, asta ar fi una din marile diferențe între noi și Occident. La noi se dau țepe din varii motive, sunt mulți oameni neserioși și cu toții ne-am fript. Inclusiv eu. E și din cauza legilor dar și noi suntem genul de popor suspicios. Stă în chirie? Clar, nu e om serios. La noi se consideră deseori că în chirie stau doar studenții, oamenii necăsătoriți sau divorțați sau cei foarte tineri care nu au venituri stabile. În alte țări, cu alte legi, se stă în chirie toată viața fără să te judece cineva că nu ai fost destoinic și nu ai pus ceva bani deoparte pentru o casă a ta. Pur și simplu se gândește altfel, nu zic că e bine sau rău.

2. Proprietarul poate renunța la tine relativ ușor

Sigur, ideal e ca de la început să se discute sincer și corect și să se semneze un contract declarat apoi la ANAF. Pot fi situații complicate, în care proprietarii vând pentru că au nevoie urgent de bani sau pentru că divorțează și își împart bunurile. Dar sunt și situații în care apartamentul trebuie eliberat repede pentru că vine o nepoțică din provincie la facultate, de exemplu. Iar tu, chiriaș de ani de zile trebuie să pleci pentru că proprietarul nu vrea să își strice relațiile de familie.

Și reversul e important. Dacă nu ai un contract oficial declarat la ANAF cu chiriașul, acesta poate fi greu de scos din casă. Îmi datorează bani, vei spune. Așa și? Cum dovedești? Am auzit de cazuri în care proprietarii erau disperați și recurgeau la oprirea utilităților în apartamentul închiriat. Ba chiar am găsit o listă neagră făcută de proprietarii unui mare complex din București. Pe pagina lor publică apar pozele și numele complete ale țeparilor cu anunțuri de genul „nu închiriați lui X și nevasta lui că sunt țepari ordinari și nu mi-au plătit întreținerea, arză-i-ar focu!” Da, poate fi un chin. Doar că tu, deși suspicios și convins că orice chiriaș e un mic țepar, ai vrut să scapi de impozit.

3. Nu poți sta în chirie la nesfârșit

Așa cum spuneam deja, sunt țări în care oamenii stau o viață în chirie. Îmi povestea cineva de regulile din cartierele vechi din New York. Ajungi cu greu să fii acceptat de asociația de proprietari, stabilești o chirie și cu aia rămâi. La noi, cum spuneam, e o bizarerie să fii în vârstă și să stai în chirie. Se presupune că ți s-a întâmplat ceva rău, banca sau copiii ți-au luat casa etc. Sau că ai divorțat, ceea ce la noi e văzut tot ca un soi de dramă, echivalentul pierderii casei. Tot o chestie de mentalitate deci.

4. Accepți regulile proprietarului

Oho, am pățit-o mulți. Proprietarul și-a lăsat toată mobila lui veche și hărtănită în apartamentul de închiriat. Iar tu ai mobila ta și iese de aici un dezastru. Sau obsesia cu bătutul cuielor, care distrug pereții. În general chiria e văzută ca o chestie temporară, până îți iei casa ta. Așa că se presupune că vii doar cu ce ai pe tine, nu?

5. Accepți bizareriile proprietarului

Aici e loc de aruncat tot ce e mai rău. De-a lungul timpului am auzit chestii oribile. De departe situația cea mai urâtă era cea în care stăteai „în gazdă”, ceva mai rău decât chiria. Adică stăteai cu proprietarii în casă, eventual aveați baia comună. Varianta cea mai ieftină dar nu degeaba. Situații atât de urâte încât chirașul săracul își jura în fiecare zi că atunci când va avea mai mulți bani își va cumpăra orice coteț de la periferie numai să nu îl mai bată nimeni la cap. Și uite așa ajungem, simetric, la concluzia nostră.