„Doamnelor, azi vom vorbi despre abuzul sexual”. E liniște în sală. Priviri jenate, câteva stau cu ochii în jos, altele se uită agasate la ceas. „Nimeni?” întreb. „Ok, atunci încep eu.”

Povestea mea cu abuzul sexual

Prima scenă, acasă la un domn, profesor universitar la Iași, pe care părinții mei îl plătiseră cu bani frumoși ca să îmi dea câteva lecții de literatură română pentru examenul de la facultate. Așa se obișnuia, fâceai câteva ore de pregătire ca să te obișnuiești cu ce se cere la admitere. Am făcut câteva ore, totul a fost ok. După ce am dat examenul am mers acasă la el ca să îi spun cum a fost, ce subiecte am primit. Domnul profesor s-a așezat lângă mine, mi-a tras capul pe spate și m-a ținut strâns de păr în timp ce își apropia fața de a mea, mă privea fix și respira zgomotos. În tot acest timp, eu îi povesteam cu greu ce am scris, cu o voce tremurată, paralizată de frică. Acum, la atâția ani după îmi pare o scenă de un grotesc cumplit dar mi-e și milă de mine: o copilă speriată peste care se apleacă un bărbat cam de aceeași vârstă cu tatăl ei. În camera de alături erau soția și copilul mic al domnului profesor. Nici nu mai țin minte cum s-a terminat, cum am reușit să ies din casă. Țin minte atât: rușinea cumplită pe care am simțit-o și teama că poate am greșit eu cu ceva de l-am făcut să se poarte așa. Nici până în ziua de azi părinții mei nu au aflat de asta.

Am intrat la facultate, unde mă așteptau alte belele. Am avut un profesor, un domn în vârstă, care încerca să își pipăie studentele și să le sărute. Examenul se dădea oral în biroul domnului profesor, într-un corp vechi și dărăpănat. Îmi amintesc cum stăteam toate fetele la rând și așteptam cu frică să iasă câte una și să povestească ce i-a făcut ăla. Pe una a alergat-o în jurul catedrei, pe alta a vrut să o „pupe pe gâtișor”. Unele fete veneau cu prietenii lor, pregătiți după ușă să intervină dacă ele nu mai aveau scăpare. Eu am scăpat dintr-un motiv simplu: o cunoștea pe mama. Mai mult, ca să fie sigur că eu nu voi povesti cine știe ce pe acasă m-a invitat în biroul lui alături de altă colegă și ne-a făcut cadou țigări. Sigur, eu nu am povestit nimic acasă. Noi eram niște mucoase iar el era ditamai proful universitar, autor de enșpe cărți. Era de mult, pe când nici măcar nu se pomenea de abuzul sexual, de hărțuire sexuală. Doamne ferește și apără!

Cel mai trist episod a fost pentru mine primul job în presă. Pentru o perioadă de câteva săptămâni am fost colaborator la un post de radio de stat în Iași. Eram foarte tânără, fără niciun fel de experiență. Am fost trimisă într-un birou la o doamnă care să mă ghideze, să mă învețe cum să fac materiale audio înregistrate. Din momentul în care am ajuns acolo am dat printre alții și de un domn în vârstă, un fel de somitate a radioului care mișuna constant între acel birou și altele. Domnul nu pierdea nicio ocazie să mă critice și să mă umilească. Una din plăcerile lui era să vorbească de ăștia noi care vin în radio și nu au nimic în cap. Niște proști. Să se ducă la privat, că acolo e locul lor. Ceea ce am și făcut ulterior și a fost o idee excelentă. Dar să revenim la primele mele zile în presă.

După câteva zile, când eram ferm convinsă că nu voi mai sta mult pe acolo, domnul respectiv m-a abordat în stil clasic. Era târziu, pe un coridor întunecat. Da, știu, e un clișeu, ca o scenă de film. S-a oprit lângă mine și mi-a pus mâna pe fund. Mi-a reproșat cu o voce șoptită că sunt prea înțepată și că dacă voi fi și eu mai drăguță cu el va avea grijă să îmi fie bine acolo la radio. Aveam pe mine o fustă de mătase neagră pe care nu am mai avut curajul să o port după asta. Mi-a fost și scârbă, de parcă amprenta lui rămăsese ca o pată de unsoare pe fund. De parcă era vina mea că o pusesem pe mine în ziua aia. Culmea e că și uitasem de fusta neagră de mătase până când o prietenă mi-a povestit de curând experiența ei. Cu câțiva ani în urmă era să fie răpită într-o stație RATB și a scăpat ca prin miracol, sărind într-un autobuz. După acel episod nu a mai avut curajul să poarte geaca roșie pe care o avea în acea seară. De parcă ea ar fi căutat-o. Că prea era țipătoare. Că prea umblăm mulate. Că na, la o adică ne-o și cerem noi, putorile astea.

Frica de a vorbi de abuzul sexual

Să nu credeți că în vreuna din situațiile astea am avut vreo reacție. Nu le-am tras o palmă somităților, nu le-am povestit părinților, nici măcar nu i-am răspuns domnului de la radio. Am înghețat pe loc și nu am fost în stare să zic nimic. După câțiva ani am aflat de o experiență similară a unei colege care făcuse pregătire acasă cu același profesor și care o pățise și ea. La facultate abuzul sexual era ceva firesc, acceptat și înghițit cu noduri. Ce puteai să faci? Povesteai doar în cercul tău. La Facultatea de drept era o obișnuință ca fetele să poarte fustă scurtă la examenul oral ca să ia notă de trecere. Și ce dacă le mai și punea mâna pe undeva? Asta e, el e profesor iar eu trebuie să îmi țin gura ca să îmi fie bine.

Actrița Viorica Vodă și-a luat multe flegme după ce a povestit la Gala Gopo că a fost abuzată sexual. Au fost, desigur, și reacții admirabile din partea unor persoane publice, memorabilă fiind cea a actorului Șerban Pavlu. Dar tot Viorica Vodă a fost pusă la zid pentru ce a declarat pe scenă, în văzul tuturor. „Ete na, dragă, ce să-ți spun! Mare chestie, au abuzat-o.” Colegul de scenă al Vioricăi, empaticul Mircea Diaconu, a căinat-o nițel. Na, săraca, are o vărstă, nu mai are roluri. Deci tot ea, putoarea.

Când am discutat într-o emisiune pe B1tv despre abuzul sexual psiholoaga Keren Rosner mi-a explicat care e patternul. De fiecare dată te gândești că e ceva pasager și că trauma o să treacă în timp, spune ea. „Doar că trauma nu o să treacă. Din contră, la un moment dat ea poate să erupă și să revină prin comportamente, prin stări depresive, anxioase, de inadaptare prin anumite comportamente pe care nu ți le poți explica”, spune doamna Rosner. E vorba și de condiționare și de poziții de forță versus victimă. Dacă vei fi drăguță cu mine o să-ți fie bine.

Ce poți să faci

Ok, au fost atâtea cazuri de violență și abuz care au fost raportate la poliție dar nu s-a întâmplat nimic. Trebuie să ai o dovadă dar aceasta e greu de obținut. Poți demonstra cu vânătăile, dar nu și cu rănile sufletești. De multe ori îți e frică de abuzator dar și de colegi, de ce vor spune…Tot tu pici prost dacă îți asumi. Ia uite și asta, o caută cu lumânarea. Adică tot ea provoacă abuzul (că poartă fustă scurtă sau geacă roșie) și tot ea e vinovată că îi face un rău omului ăluia, săracul. Că îi distruge familia și viitorul.

Dar soluția este tot să vorbești, spune Keren Rosner. „Orice manifestare da acest gen ar trebui să fie în prim plan și să fie vorbită. Dacă o trecem sub tăcere va rămâne așa. Se va vorbi pe la colțuri cu empatie despre victimă dar cu neputința de a rezolva problema.”

Gestul Vioricăi Vodă are și o altă semnificație, simbolică. Actrița și-a asumat cu curaj să fie crucificată de breaslă pentru ca fiica sa de 20 de ani (care era în sală) să nu treacă și ea prin asta. Și ca ea, alte și alte fete. Să nu accepte, să vorbească. Iar dacă un copil vine acasă și îi povestește părintelui, acesta să reacționeze și să îl apere, nu să zică „lasă că o să treacă”, este de părere Keren Rosner. „Copiii să fie învățați de mici să reacționeze, să nu permită, să știe că ceea ce li se întâmplă nu este normal, să vorbească și să fie luați în serios. Se întâmplă ca în școală copiii să se abuzeze reciproc și un astfel de comportament să fie tolerat. Fiind tolerat din copilărie ajungi să interiorizezi ideea că astfel de lucruri sunt normale, se întâmplă în viață, trebuie să treci peste ele că nu e mare lucru. Astfel de comportamente ar trebui să fie taxate de timpuriu.” Și desigur, adulții au un rol important.

Ce m-a frapat pe mine însă de-a lungul timpului a fost faptul că toate femeile cu care am vorbit în particular despre abuzul sexual mi-au povestit despre astfel de episoade din viața lor. În unele cazuri era chiar vorba de viol, nu doar de abuz sau hărțuire. Încă de la vârste mici, de acasă, de la grădiniță. O prietenă îmi povestea că abia la psihoterapie după vreo 30 de ani și-a amintit de un episod crunt din copilărie, uitat complet până atunci. Cărăm cu noi petele astea unsuroase pe suflet, de frică să nu fim tot noi condamnate. O pată cu 5 degete pe fund, între picioare sau pe un piept încă nedezvoltat, de fetiță. Și încă o pată cu 5 degete peste gură.