Ei, iată unul din misterele ultimilor ani. De ce fug românii de alţi români în străinătate? Nu e prima dată când am scris despre asta pe blog. De data asta mi-am amintit de propriile experienţe citind o postare a lui Marian Godină, poliţistul devenit un soi de vedetă online. Recunosc sincer că nu îmi place de el, dar articolul lui nu m-a lasat indiferentă. Godină, aflat în vacanţă undeva pe afară, s-a simţit inspirat să facă o listă de semne că oamenii care sunt pe plajă sunt români. Printre ele: românii sunt gălăgioşi, se miră mult, comentează aiurea, fac pipi în mare de lene să meargă la toaletă etc. Articolul a avut păreri împărţite. Unii au spus că Godină e un tablagiu, un miliţan, alţii i-au dat dreptate şi „s-au râs” citind articolul distribuit intens în social media şi în presă.

De ce fug românii de alţi români în străinătate? O fi vreun complex de superioritate? Unii se văd buricul pământului şi le pute de cel mai puţin dotat intelectual, financiar, etc? O fi şi asta. Dar ca să mă lămuresc am întrebat un sociolog cu foarte multă experienţă.

Peştele de la cap se împute

I-am adresat aceeaşi întrebare sociologului Alfred Bulai „de ce fug românii de alţi români”? Păi şi guvernele au pus umărul în susţinerea acestei chestiuni, crede profesorul Bulai. „În spaţiul public s-a vorbit de români ca fiind căpşunari. Sistematic s-a vorbit, deşi cei mai mulţi români au plecat în construcţii. În ţări ca Spania sau Italia sunt căutaţi. Era mai ieftin să angajezi 4 români să îţi facă o vilă decât 10 firme. Din păcate noi avem o cultură de supravieţuire în care a te plânge este o formulă firească”.

Profesorul Bulai mai dă un exemplu la îndemână. Până şi ţăranul din piaţă, în loc să se laude cu ce a ieşit din mâinile lui, se plânge că a fost mană, că a plouat, a nins, a fost secetă etc…Cu alte cuvinte e un fenomen social care funcţionează la multe nivele. Funcţiona şi pe vremea lui Ceauşescu, probabil ca reacţie la naţionalismul cultivat de comunişti.

Abordarea profesorului Bulai mi-a amintit şi de modul în care autorităţile vorbeau cu românii când au început spaimele legate de covid. A crescut numărul de cazuri pentru că noi nu am respectat regulile. Dacă nu stăm în casă de Crăciun după revelion ne vom număra morţii. Prea puţin a fost vorba de solidaritate, înţelegere. În loc de discursuri umane şi empatie ni s-a arătat vărguţa. Nanana peste lăbuţe, din cauza voastră avem covid şi e plin la ATI. Şi atunci ne mai mirăm că românilor li se rupe de apelurile preşedintelui, ale premierului etc. Ce nu merge? Ce lipseşte?

Mai e ceva. Mulţi români care călătoresc în străinătate se plâng de ruşi. Că sunt melteni, gălăgioşi, kitschioşi, teritoriali. Chiar mai rău ca noi. Sau că englezii sunt beţivani, beau de cad prin şanţuri. Despre mulţi putem scrie pomelnice de întâmplări neplăcute. Dar nu, nouă ne stă în gât românache. E drept, chiar şi în Groenlanda ni ţi-l detectăm pe nea Caisă cu paporniţa lui, gura mare şi freza de ţărănoi. Aşa, şi? Ce-am rezolvat? Ne simţim mai bine după aia?

Poate ne lipseşte sentimentul de apartenenţă la popor, mândria, accentul pus pe lucurile bune pe care le are această ţară. România este o ţară ofertantă, sunt multe cazuri de expaţi care au ales să se stabilească aici. O fi viaţa veselă, preţurile mai mici, facilităţile pe care le au aici, femeile frumoase? Posibil toate. Culmea e că românii sunt foarte primitori cu străinii. Na că i-am păcălit pe fraieri. Am reuşit să le lăsăm greşit impresia de ospitalitate, deşi noi aici, între noi, ne-am rupe capul.