Fix pe 10 mai mi-am dat întâlnire la Milano cu 2 prietene cu care nu mă văzusem de foarte mulţi ani. Tot pe 10 mai îşi dădeau întâlnire 500 de mii de militari italieni, membri ai asociatiei Alpini (Associazione Nazionale Alpini, pe numele întreg). Adică cei 500 de mii de bărbaţi înfierbântaţi din titlu.

Şi nu a fost o întâlnire oarecare, ci taman centenarul punerii bazelor acestei organizaţii importante în Italia, în 1919 la… Milano. Pe lângă cei 500 de mii de bărbaţi înfierbântaţi, la Milano au venit oficialităţi, miniştri, politicieni. Deşi alpinii sunt apolitici, era rost de ceva imagine şi pentru oponenţii lui Salvini, care era şi el prin zonă, prin Lombardia.

Oraşul s-a umplut de bărbaţi euforici cu pălării cu pană, ca de vânătoare, veseli şi şturlubatici ca nişte adolescenţi. Mulţi veniseră în grupuri, cu prieteni, copii, rude. Să se distreze toată lumea.

Te abordau prieteneşte, dornici să îţi explice povestea alpinilor. Mergea mai greu, ce-i drept, din cauza tonelor de bere îngurgitate din butoaiele puse la dispoziţie de autorităţile primitoare şi mândre să îi acomodeze. Au luat cu asalt tot: Domul, palatul Sforzesco şi parcul, unde se ţineau diverse concursuri. Ce mai, tot centrul oraşului arăta ca un imens festival al berii, cu veselie, antren şi cântece patriotice.

Într-un cuvânt, lume peste lume, la care se adăugau turişti de city break, miri şi mirese, burlaci şi burlăciţe, toţi adunaţi ciopor la Dom, să vază minunea.

Domul din Milano

Şi minune e, cea mai mare catedrală pe care am văzut-o până acum, o construcţie masivă începută în 1386 şi terminată în 1965. E cea mai mare biserică din Italia şi a patra cea mai mare din lume.

Au muncit ei, dar a ieşit ceva frumos. Dacă ajungeţi acolo, musai urcaţi pe acoperiş să vedeţi Milano de sus.

Şi a propos de Milano, mie chiar mi-a plăcut oraşul ăsta. Când am stabilit întâlnirea cu cele două prietene (una din Carei, alta din San Remo) am oscilat între Budapesta şi Milano. Cum toate trei mai fusesem în capitala Ungariei, am decis să încercăm a doua variantă. Când le-am spus prietenilor din Bucureşti că merg la Milano, aproape toţi mi-au zis „ăăăă, ce naşpa, ăla e oraş industrial”. Ok, Milano nu e Florenţa sau Venezia, daaar…Nici cei 500 de mii de bărbaţi înfierbântaţi nu veniseră degeaba aici.

Ce mi-a plăcut la Milano

E un oraş sigur

Noi ne-am cazat prin Air Bnb într-o zonă plină de studenţi, la staţia de metrou Udine. Nu era o zonă centrală, dar era foarte îngrijită şi sigură. Noi treceam la 12 noaptea printr-un pasaj, unde era foarte curat şi, evident, nu era picior de homeless. Deşi era o zonă liniştită, găseai şi antren dacă voiai. Iar toate barurile arătau foarte fancy. Milano e plin de locuri faine şi fancy, mai ales în zona Brera. Cât despre zonele nesigure, de periferie, acelea sunt de evitat oriunde.

E conectat şi cu alte zone frumoase din Italia

Din Milano ajungi uşor cu trenul la Verona, Genova şi lacul Como. Gara e în centru şi e o clădire impunătoare. Nu ai cum să o ratezi, lângă ea opresc şi toate autobuzele care fac legătura cu cele 3 aeroporturi: Linate, Malpensa şi Bergamo. Şi a propos, Bergamo ar merita şi el o vizită. Are o cetate superbă şi e înconjurat de munţi. De vis.

E viu, vibrant, cu o arhitectură armonioasă şi rafinată

Milano e o bucurie pentru ochiul zgîriat de nenumăratele bazaconii arhitectonice din Bucureşti. Cartierul în care am locuit noi îmbina superbe clădiri vechi cu blocuri mai noi, fără ca întâlnirea dintre ele să fie un dezastru, ca în Bucureşti.

E renumit pentru shopping

Şi chiar dacă nu te interesează Prada, Gucci şi Chanel, merită măcar să te plimbi prin faimosul pasaj Vittorio Emanuele, chiar lângă Dom.

Am vrut să fac şi eu un shopping scurt peste drum, la Benetton, dar începuse deja parada alpinilor. 500 de mii de bărbaţi înfierbântaţi deveniseră patrioţi. Aşa că am lăsat-o pe data viitoare, când o să revin cu drag la Milano, cel mai frumos oraş „urât”.