Am aşteptat atât de mult să ieşim din casă. Noi, astea disperate după cumpărături, am suferit. Cum era închis la mall, ne-am perpelit pe site-uri şi magazine online. Să-mi iau rochiţa aceea? Dar pantofii roz cu toc? În unele cazuri, conştiinţa a funcţionat: unde dracu port pantofii ăia? Că nici nu mai avem unde merge, cu pandemia asta. Iar rochia s-ar putea să nu mă încapă, că am pus 10 kile în astea două luni şi am trecut de la S la XL. Unele din noi am încercat, timid, raionul de haine de la Carrefour. Şi apoi, gata. S-au deschis magazinele cu intrare din stradă. Dulce desfătare!

Îţi zici: gata, nu mai pot fără shopping! Nici nu mai contează că trebuie să stai la coadă la Zara pe trotuar, că la intrare îţi vor la temperatura. Iar tu, de emoţie că eşti la Zara poate ai 37 cu 5, oroare! În fine, ne-am bucurat aşa de tare că nici nu mai conta coşmarul logistic pe care orice ieşire din casă îl presupune. Adică desfăşurarea e asta:

• stai la coadă pe trotuar cu suratele tale, îţi ia paznicul temperatura, pătrunzi în magazin
• te bucuri ca un copil scăpat de părinţi din mână
• iei nişte haine de la Zara (de care nu ai nevoie)
• ajungi în maşină, autobuz, taxi, metrou. Pe drum te gândeşti: oare nu se ia virusul de pe haine?
• ajungi acasă. Dezinfectezi tot: chei, portofel, telefon. Te dezbraci, pui hainele de pe tine şi hainele noi de la Zara la spălat.
• te gândeşti şi tu într-un final: ce dracu mi-au trebuit boarfele astea? Am dat 100 de lei pe un tricou!

Sigur, starea de bine pe care ţi-o poate da shoppingul e nepreţuită. Nu degeaba unele îl văd ca o terapie. O, daaa. Chiar şi dacă sunt nişte flecuşteţe inutile, tot ne bucurăm. M-a amuzat teribil o tanti pe care am văzut-o la ştiri în prima zi de la deschiderea magazinelor (o parte din ele). Ieşea veselă de la Ikea când un reporter a întrebat-o ce a cumpărat. „Nişte nimicuri, ca de obicei.” Mi-am amintit eu însămi un episod tot de la Ikea, de acum vreo 2 ani. M-am dus să îmi cumpăr o faţă de masă. Nu am găsit ce voiam, dar m-am gîndit că dacă tot am ajuns acolo e păcat să plec cu mâna goală. Aşa că am luat vreo 2 lumânărele parfumate, nişte şerveţele haioşele cu muţunachi şi am pornit agale spre casă, căscând gura la canapele. În faţa mea, la casă, un domn transpirat descărca nişte chestii care semănau cu instrumentele de tortură medievală din care urma probabil să iasă un dulap. După el apar eu cu lumânărelele şi şerveţelele mele. Casierul, un tip la vreo 20 de ani cu freză rasta, se uită la ele, îl buşeşte râsul şi mi-o trânteşte: „Vezi? Ai dat 50 de lei pe 3 căcaturi!”