E un film care mă amuză de fiecare dată când îl prind redifuzat pe la tv. Se cheamă Tinereţe Veşnică (Death Becomes Her, sursa fotografiei: Universal Pictures). Două femei trecute de prima tinereţe (Meryl Streep şi Goldie Hawn) beau un elixir şi devin nemuritoare. O singură condiţie trebuie să îndeplinească: să aibă grijă de corpul lor, să nu se dezintegreze. Ceea ce nu se întâmplă, astfel încât cele două vor fi obligate o veşnicie să se vopsească, să îşi îndrepte capul, să îşi lipească nasul şi alte trăsnăi. Cu cât lipeau cu atât celelalte cădeau, aşa că ele ajung de tot râsul, două momâi patetice, condamnate să se urască o veşnicie. Oricât de ciudată ar fi analogia, fix aşa mi se pare că am ajuns şi noi pe aici, prin România. Tot lipim, tot cârpim, tot vopsim şi degeaba. Cam de vreo 30 de ani facem asta.

Poate şi alţi români au avut revelaţia asta: cam totul funcţionează pe avarie. Unii, mai curajoşi au plecat la muncă afară, alţii se mai gândesc. Mai rămân cei pentru care e cam prea tîrziu, cei care au diverse obligaţii pe aici cât şi cei (deloc puţini) care se complac, aşa cum sunt şi eu. Şi când pomeneam de avarie, iată la ce mă refeream, mai concret:

Sistemul de sănătate

După atâţia ani de şpăgi şi bătaie de joc, e cumva de înţeles. Medicii buni şi chiar şi cei mai puţin buni s-au cărat. Pe la minister s-au tot felul de incompetenţi, piloşi şi şpăgari, astfel încât calitatea umană a scăzut dramatic.

Educaţia

Aici a fost cu experimente. Manuale alternative, lecţii alternative, profesori alternativi, miniştri alternativi. Mulţi spun că cea mai mare tâmpenie făcută în domeniul ăsta a fost eliminarea şcolilor profesionale. Eu zic că e pur şi simplu imposibil să faci un top al tâmpeniilor. Fiecare ministru a venit cu reforma lui, dând peste cap şi ce a fost bun şi ce a fost prost înainte.

Poliţia

De poliţişti râde lumea cam peste tot. De la Police Academy la Garcea. Acum câţiva ani hoţii mi-au furat diverse chestii din casă. Chemată fiind la secţie, am urmărit cum un poliţist mai în vîrstă scria după dictare un proces verbal despre furt, cu greşeli gramaticale demne de un copil de clasă primară. În 2019 o copilă din Olt a murit din cauza unor poliţişti care nu şi-au făcut treaba. Înainte de ea un om fusese tăiat cu drujba în altă parte a ţării după ce operatorul de la 112 i-a spus să se culce liniştit că nu va păţi nimic. O să ieşim cu bâtele şi topoarele, să ne facem singuri dreptate, exclamă români indignaţi. Pot doar să sper că nu vorbesc serios, că oricum nu va avea cine să intervină dacă lucrurile scapă de sub control.

Infrastructura

Ok, nu ai drumuri bune, nu ai autostrăzi. Ştim asta şi se vede. Ce mă îngrozeşte cu adevărat este însă CFR, o vacă de muls pentru tot felul de şefi şi şefuleţi în toţi cei 30 de ani. Reţeaua de cale ferată a rămas în aceaşi stare ca în 1989, de pe vremea răposatului. În România se poate produce oricând o catastrofă feroviară, cu zeci de morţi. E valabilă situaţia şi pentru poduri şi pasaje, multe din ele nefiind verificate de foarte multă vreme. Dacă stai de vorbă cu specialişti, te apucă groaza. Oricând o astfel de structură ar putea ceda, făcând iar zeci de morţi.

O menţine specială ar merita o parte ascunsă şi ruşinoasă a României, de care te loveşti doar ocazional, dar cu rezultate dramatice. Acum câţiva ani o rudă, psihiatru, îmi povestea că îi e frică să nu o atace pacienţii, că nu are cine să o păzească în spital. O altă rudă, medic, a scăpat cu greu de un bărbat violent care o atacase din senin când ea venise să trateze la domiciliu un copil bolnav. ” Ne cerem scuze, e băiat bun dar îl mai apucă din când în când”, i s-a spus rudele lui. Pacienţii cu boli psihice, mulţi la număr, sunt lăsaţi cu rudele acasă, în lipsa unor spaţii speciale în spitalele de psihiatrie. Mulţi dintre ei circulă printre noi, îi poţi vedea vorbind singuri sau manifestându-se ciudat pe stradă. Evident, nu are cine să aibă grijă de ei.

Mulţi vor da vina exclusiv pe politicieni pentru toate lucrurile rele. Bineînţeles, au dreptate. Tot ei au făcut ca noi toţi să ne pierdem umanitatea, speranţa deschiderea, empatia. Şi uita aşa, stăm toţi, de la opincă la vlădică, aplecaţi deasupra unui corp peticit. Mai punem un strat de vopsea roz, mai cârpim ceva, îi înlocuim ochii sticloşi. Şi ne rugăm să nu ne iasă un monstru.